Audierea fostului viceprimar al Aradului, Ilie Cheșa, la DNA Timișoara, într-un dosar privind presupuse angajări fictive la Compania de Transport Public, aduce din nou în atenție un tipar clasic al vieții politice românești: discursul victimizării.
Cheșa nu s-a limitat la a-și susține nevinovăția. A mers mai departe, afirmând că dosarul are „iz politic”, că e vorba de „plângeri fabricate” și că, de fapt, i se pregătește terenul pentru a fi scos din joc în perspectiva alegerilor din 2028. Este un discurs bine cunoscut opiniei publice, pe care l-am auzit de-a lungul anilor de la politicieni de toate culorile: când apar probleme cu justiția, vina nu ar fi niciodată personală, ci rezultatul unui „complot politic”.
E interesant de observat cum această narațiune prinde rădăcini. Pentru susținători, ea alimentează ideea de „persecuție” și întărește loialitatea. Pentru adversari, nu face decât să confirme suspiciunea că politicienii refuză să-și asume responsabilitatea și încearcă să deturneze atenția publică de la fapte.
Dosarul Cheșa este abia la început, iar anchetatorii vor stabili dacă există sau nu probe care să susțină acuzațiile. Însă reacția politicianului face parte dintr-un tipar mai larg: rareori vedem un om politic care, confruntat cu suspiciuni, să spună „voi colabora total, fără să invoc conspirații”. De cele mai multe ori, discursul e același: „nu eu, ci dușmanii mei”.
Dincolo de cazul punctual, episodul ridică o întrebare esențială: până unde mai rezistă credibilitatea acestei retorici a „răzbunării politice”, atunci când este invocată aproape automat, indiferent de acuzație?
Comentarii (0)